 Leishmanioza viscerala
Leishmanioza viscerala este o parazitoza determinata de un protozoar de localizare interna (viscerala), spre deosebire de leishmanioza cutanata la care protozoarul se localizeaza in piele sau de cea muco-cutanata (leishmanioza lumii noi) la care agentul etiologic al bolii se fixeaza atat in piele cat si pe mucoase. Boala transmisa omului prin intermediul unor specii de flebotomi (insecte) se caracterizeaza clinic printr-o triada simptomatica, reprezentata de febra, anemie si splenomegalie.
Agentul etiologic al acestei parazitoze este Leishmania donovani, un protozoar ovalar sau usor rotund, care masoara in diametru aproximativ 5 microni. In organismul omului este lipsit de flagel — amastigot — in timp ce in flebotom, insecta vectoare care-i asigura raspandirea, parazitul se continua cu un flagel devenind promastigot. Promastigotii ajunsi la om prin intermediul flebotomilor, patrund in celulele sistemului reticuloendotelial din diferite organe (ficat, splina etc.) si se transforma din nou in forma initiala de amastigoti. Inmultindu-se activ in protoplasma celulelor invadate, reusesc sa le distruga si apoi eliberandu-se patrund in alte celule asemanatoare, din apropiere sau de la distanta, fiind vehiculati pe cale hematogena sau limfatica. Aceasta blocare a celulelor sistemului reticuloendotelial va duce la tulburarile care insotesc boala.
Boala are in general o incubatie muta, insidioasa, care poate sa dureze de la 10 zile pana la un an. De multe ori, primele simptome ale unei infectii capatate spre sfarsitul verii apar la inceputul anului urmator.
Uneori la locul intepaturii flebotomilor si de patrundere in organism se observa o leziune, cu caracterul unui nodul mic, indurat, de marimea unui bob de linte si de culoare roz sau brun. Perioada de invazie a bolii se prezinta cu o stare de indispozitie, oboseala, neliniste, inapetenta si o stare subfebrila.
In perioada de stare, pe langa o serie de alte simptome mai putin importante, tabloul clinic al bolii este frecvent dominat de o triada simptomatica, care consta din febra, anemie si splenomegalie. Febra este foarte neregulata, chiar anarhica, formata la inceput din accese febrile precedate de frisoane si urmate de transpiratii abundente. Cu timpul aceasta se regularizeaza si devine cotidiana (zilnica) simpla. Curba febrila pe o durata mai lunga de timp poate sa capete o infatisare ondulanta.
Anemia in leishmanioza viscerala este destul de accentuata putand ajunge pana la 1 500 000 de globule rosii pe mm3. Datorita acestei anemii, copilul bolnav se prezinta cu o paloare accentuata, caracteristica, care a fost asemanata cu albul papusilor de portelan. In leishmanioza viscerala din India, tegumentele bolnavilor prezinta o pigmentatie inchisa si mai aparte, care da bolnavilor o infatisare particulara ce-a dus la numele popular de „boala neagra“ (Kala-azar).
Splenomegalia, al treilea semn important al bolii, este adeseori enorma, impresionanta. Aceasta marire a splinei merge pana acolo incat depaseste ombilicul si ajunge in fosa iliaca stanga. Destul de frecvent splina la nivelul marginei drepte prezinta o incizura, o infundatura care-i da aspectul de „splina in unghi drept“ sau splina „in echer“. La palpare splina apare consistenta, mobila, neteda si nedureroasa. Destul de frecvent splenomegalia este insotita si de o hepatomegalie moderata. Pe langa febra, anemie si acest sindrom splenomegalic, boala copilului ca si cea a adultului evolueaza si cu alte manifestari clinice (tulburari digestive, tulburari hemoragice etc).
Diagnosticul leishmaniozei viscerale, in zonele in care boala este cunoscuta, nu este prea dificil. In afara zonelor endemice, diagnosticul devine mult mai greu. Intr-o asemenea situatie ne-am gasit si noi cu aproape 30 de ani in urma, cand am fost pusi in fata unor cazuri izolate din aceasta boala, necunoscuta pana atunci la noi. Diagnosticul de leishmanioza poate oricum fi facut daca plecand de la semnele clinice caracteristice (febra, anemie si splenomegalie) incercam sa confirmam diagnosticul probabil prin analize de laborator care fac posibil chiar un diagnostic pozitiv de identificare a parazitului. Pentru orientare se pot folosi in acest scop diferite analize de laborator obisnuite (hemoleucograma, viteza de sedimentare, trombocitograma etc.) sau unele mai specifice cum ar fi reactia de formol-gelificare sau diferite reactii imunologice (reactia de imunofluorescenta indirecta, reactia de hemaglutinare indirecta sau reactiile imunoenzimatice de tip ELISA).
Diagnosticul de certitudine se face prin identificarea parazitului in secretiile nazale, in sangele periferic sau mai degraba prin punctie splenica, ganglionara sau osoasa. Noi am aplicat punctia osoasa in depistarea clinilor infestati din focarul de boala care a fost inregistrat intre 1950—1954 in tara noastra. Produsele de punctie se pot inocula la animale de laborator (hamster) sau pot fi folosite pentru cultura in laborator.
Un loc important il ocupa in tratamentul leishmaniozei derivatii de antimoniu trivalenti de genul Stibofenului (Fuadin) si mai ales derivatii de antimoniu pentavalenti (Stibogluconatul de sodiu). Preparatele din aceasta categorie se insotesc de efecte secundare neplacute si de aceea tratamentul trebuie facut sub supraveghere medicala.
O alta grupa de medicamente folosite in tratamentul leishmaniozei sunt diamidinele care se pot, de asemenea, insoti de efecte secundare (hipotensiune, urticarie, dispnee si uneori manifestari renale sau neurologice).
Eficienta tratamentului aplicat se poate vedea in disparitia febrei, ameliorarea starii generale, diminuarea treptata a splinei si ficatului si in normalizarea analizelor. In sfarsit, tratamentul se mai poate face si cu amfotericina B (Fungizon) administrata in perfuzii venoase. |
